#7

     Unii m-au intrebat de ce nu mai scriu. Nu o sa ma fofilez spunand ca nu am avut timp (desi nu am prea avut), o sa spun ca nu am avut despre ce sa scriu. Inspiratia se duce. Asa se intampla cand nu vrei sa scrii despre barbati, nici despre femei, nici despre oameni, ci despre suflete (so deep).
     Trebuie sa stiti ca toate sufletele pe care le-am intalnit aveau cate un of, o chestie neimportanta ce ii impiedeca sa fie fericiti. De obicei, acea chestie neimportanta e o alegere care nu a fost multumitoare, care a adus consecinte negative, sau care pur si simplu a fost gresita. Serios acum, toti am facut macar o data in viata o alegere care nu a fost tocmai reusita. O alegere pe care o regratam de fiecare data cand ne-o amintim. Acum, ganditi-va la acea alegere. Bun? Gata?
      Acum uitati-o! Nu va face bine! Nu e un lucru de tinut minte. Pentru domnite, un lucru bun de tinut minte ar fi data cand si-au cumparat rujul sau parfumul preferat. Iar pentru domnisori, data cand si-au cumparat masina aceea frumoasa-frumoasa cu geamuri fumuri si nu stiu ce chestii cromate. Aceste sunt chestii de tinut minte. Pentru ca sunt si acestea alegeri importante. Mdaa.. Are sens, sigur ca are. Tot ceea ce suntem in momentul asta se datoreaza deciziilor si alegerilor noastre. Tot ceea ce vom deveni va fi suma alegerilor si deciziilor noastre. Suntem ceea ce vrem noi sa fim, huh? Nu. Suntem ceea ce alegem sa facem. De exemplu, daca alegem sa mancam mult, ne vom ingrasa. Cam asa functioneaza totul. Pare usor, dar cand te gandesti ca unele alegeri le facem doar ca asa cred altii ca e bine, lucrurile devin complicate. Iar oamenii nu vor nimic complicat.


     Singurul sfat pe care il pot da acum e ca ar trebui sa ne gandim la ceea ce ne face bine si e placut pentru noi si sa alegem acel lucru. Nu conteaza ce este acel lucru sau cat de greu de obtinut este. Cand o sa il obtinem o sa fim fericiti. Pentru ca asta inseamna fericirea, sa fii multumit cu ceea ce ai ales.

#6 *poveste batrana*

     Adevarul e ca nu ma mai simt importanta de mult timp . Hah... De parca m-as fi simtit vreodata.

     Ce prostie!

     Nu mai simt nimic. Nu mai stiu cum e sa simti ceva. Doar tristete. Da, tristetea a venit si a gasit locuinta stabila in sufletul meu. De atunci, fericirea a fost doar musafir, nu foarte des, ce-i drept. Nu-i deloc dragut sa simti ca nimanui nu-i pasa. Sa simti ca nu ai ce cauta in universul tau. Propriul tau univers. Sa te simti goala si simpla.

     Incompleta.

     Nedorita. 

     Urata. 

     Distrusa. 

     Nebuna. 

     O intrusa. 

     O impostoare. 

     O emblema a nefericirii intr-o viata ce trebuia sa fie roz. Trebuia! Mi-am impus sa am o viata frumoasa. Si nu a fost asa. Si nu e asa. Am ajuns in punctul in care sunt pe cale sa ma internez la nebuni de bunavoie. Chiar asa. Unde sunteti voi, prieteni, care ati promis ca o sa ramaneti oricat de greu va fi ? Ca o sa va asezati langa mine daca o sa cad ? Mda... Poate v-au expirat promisiunile si ati fost prea ocupati inlocuindu-ma ca sa fa faceti timp sa le refaceti. Unde esti tu, familie perfecta, in bratele careia sa ma refugiez in caz ca lucrurile merg prost ? Unde sunteti cand am nevoie ? Unde sunt toti cei care mi-au promis eternitatea si au plecat cu cate o bucatica din inima mea ? Unde ? Unde ati putut fugi ? Si ce a mai ramas ? Oh, mai nimic. Nimic important. E doar sufletul meu sfasiat care urla de durere. Dupa ajutor. Oh, si a tipat. Oh, si cat a mai tipat. Si nimeni nu a venit. Nimeni. Am fost singura, de la un capat la altul al povestii. Fiinta nebuna, nimic mai mult. Da. Si am primit personaje in povestea mea. Personaje pe care eram gata sa le fac principale. Personaje pe care le-am iubit cu tot ce eram. Zeci de personaje care s-au retras din poveste pentru ca au gasit alta mai buna. Da, si doar eu stiu cat de mult am dat ca sa ramana. Cate am acceptat. Cate as mai fi acceptat. Cate as mai fi facut. Si pentru ce ? Pentru cine ? Pentru niste persoane care m-ar fi dat la orice colt pentru doua tigari. Se pare ca atat merit eu in ochii unora... Persoane pentru care mi-am calcat orgoliul in picioare si am plans pentru ele si am scris despre ele si le-am rugat cu inima in maini, oferind-o drept ofranda, sa stea cu mine. Pentru ca le-am iubit. Pentru ca nu imi vedeam viata fara ele. Pentru ca si ele sa plece. Pentru a ramane singura. 

     Singura. 

     Mereu am ramas singura. Mereu am fost lasata. Abandonata. De persoanele pe care le-am iubit cel mai mult. De persoanele pentru care as fi murit. Si nu doar o data. De nenumarate ori. Am pierdut numaratoarea. La fel cum am pierdut si persoanele.

Acum ca ti-am spus toate astea , mai vrei sa ma convingi ca nu ma minti si tu ?

#5

daca vii,
ramai.
daca vrei, pleaca.
si lasa-ma!
ca eu o sa mor..
ca nu mai pot
ca am suportat prea multe
ca am pierdut prea multe
ca e trist sa iubesc cu atata disperare
ca e trista batranetea mea 
si ochii mei sunt tristi.
ei te-au vazut gresind 
si-au plans.
ei te-au vazut iubind
dar nu pe mine.
ei au vazut iubire
dar nu in ochii tai.
ei au vazut iubire
dar nu pentru mine.
ochii tai nu au mintit.
doar gura.
si inima mea a crezut
si acum s-a stricat.
si ochii plang,
un'e-i Mosu' cu cadourile?
eu vreau lipici
si servetele
si doua tinereti
si margarete-n par
si mare
si nisip
si vara,
dar fara tine.
pleaca, te rog...
ca ai stat prea mult incaltat in viata mea
ca te-am primit din politete
si ai facut ce-ai vrut.
si ochii plang, 
ca te-au vazut mintind 
si inima a crezut.

#4

     Azi vorbim despre schimbare. Azi vorbim despre ce am fost, cum ne-am schimbat, ce suntem si ce trebuie sa mai schimbam ca sa devenim ce vrem sa fim. Azi vorbim despre persoanele care ne-au schimbat, despre genul de persoane pe care ne-am dori sa-l intalnim. Azi vorbim despre noi.
     Incep eu. Am fost un copil tampit si fericit, care a fost fortat sa creasca, sa devina ce au vrut altii. Cand copilul a inceput sa isi dea seama ce se intampla s-a intristat. Pentru ca nu intelegea de ce se intampla. Si a devenit din ce in ce mai trist. Pentru ca prietenii lui nu-l intelegeau. Asa ca a trebuit sa stea sa vada cum este mintit si cum persoanele dragi invata sa minta. Pentru ca nu stia ce sa faca. Nu era pregatit pentru lume in momentul in care a plecat. Nu era.. Curand, a realizat cat a gresit. Copilul  ajunsese sa recurga la vicii, nu pentru a fi din nou fericit, ci pentru a uita ca este nefericit. Copilul a invatat sa minta. Copilul a invatat sa lupte pentru imposibil, sa isi doreasca mai mult, sa isi depaseasca continuu conditia, sa nu mai astepte. Copilul a invatat ca prietenii, oricat de buni ar parea,pleaca. A invatat ca prietenii iti fac rau. Si nu lovind in tine, ci in ceea ce iubesti. A invatat ca singuratatea doare. Ca nu e okay sa nu ai pe nimeni. Ca trebuie sa faca orice pentru a se convinge ca e cel mai bun. Si ca trebuie sa-si repare greselile. Si nu doar greselile. Si sentimente. Copilul a invatat ce e viata si cum sa treaca mai departe prin ea.
     Si acum incearca sa repare si persoane. Vreau sa stiu ca am reparat tot ce am stricat in trecut. Vreau sa scap de vicii. Vreau sa ma pot concentra pe lucrurile importante. Vreau sa vad copilul crescand, in adevaratul sens al cuvantului. Vreau sa-mi fac parintii mandri. Vreau sa fiu fericita. Vreau sa invat oamenii sa traiasca asa cum altii m-au invatat pe mine. Vreau sa devin persoana care s-a intors din iad, vreau sa ma intorc din iad. Sa ii ajut si pe altii sa se-ntoarca. Vreau sa fiu eu ce n-au fost ai mei, sa fiu fericita si nu aici.
 
   

#3

* if you're lookin' for a sign not to kill yourself, this is it. *

     Esti singur si simti asta. Te doare. Te pierzi. De fapt, te-ai pierdut acum ceva timp. Si e okay. Pentru ca nu totul e facut sa fie perfect. Nu tot timpul. Uneori e greu, poate prea greu pentru unii. Azi, m-am gandit toata ziua la persoanele care renunta. La persoanele care cred ca sinuciderea e singura solutie. De ce ar crede cineva ca doar asa se poate evada? Cum poti sa crezi ca te poti elibera de probleme in moarte? Sunt de acord ca viata e o minciuna frumoasa, dar e nevoie sa o calci in picioare in felul asta? Sunt de acord ca parintii tai pot fi exagerat de protectivi sau, din contra, indiferenti si ca asta te duce la culmile disperarii. Sunt de acord  ca urasti ca persoanele pe care le numesti prieteni sa plece. Inteleg cum te simti cand esti jignit atat de tare incat nu te mai poti opri din plans. Chiar inteleg, okay? 
     Inteleg si cum e sa nu mai sti ce se intampla sau de ce se intampla sau de ce ti se intampla toate tie. Stiu cum e sa vrei sa fugi, oriunde. Sa te duci dracului undeva unde e liniste si nimeni nu te cunoaste si unde poti sa iti pui ordine in ganduri. Stiu cum e sa tanjesti dupa pace. Stiu cum e sa ai nevoie ca ceva bun sa se intample. Stiu. Inteleg ca trebuie sa te prefaci fericit pentru a nu fi mintit de cei de langa tine ca le pasa. Pentru ca nu le pasa. Toti ne-am dat seama. Nimanui nu-i pasa. Oricat de bun ai fi, mereu o sa fie un milion de persoane mai bune (sau care merita laudate in locul tau, eu am invatat asta in scoala). Stiu cum e sa iti doresti din tot sufletul ca scoala ta sa arda  sau sa fie lovita de un meteorit. Te cred cand spui ca adultii incearca sa ne dreseze sa facem lucrurile asa cum nu le-au facut ei la vremea noastra. Te cred cand spui ca doare. Te cred cand spui ca nu iti mai gasesti locul. Te cred cand spui ca insomnia a devenit singurul tau prieten. 
     Eu te cred. Pentru ca am fost si eu in locul tau. Si eu eram sigura ca lumea ar fi un loc mai bun fara mine. Eram sigura ca nu am ce sa caut p-aici. Si, sincera sa fiu, nici acum nu sunt prea sigura care e rolul meu, dar o sa imi dau seama pe parcurs. Si totul o sa fie bine. Sunt sigura de asta. Si vreau sa fii si tu. Totul o sa fie bine. Nimic nu e gresit cu ceea ce esti. Nimic nu e gresit cu felul in care gandesti sau cu felul in care te imbraci sau cu felul in care vorbesti sau cu orice tine de tine. Nu e nimic gresit. Asa ca lasa-i sa te critice, lasa-i sa vorbeasca urat despre tine. Nu ei sunt importanti. Tu esti.  Deci, nu-i lasa sa te influenteze. Eu te consider perfect. Eu stiu cum te simti. Eu sunt persoana cu care poti vorbi. Nu iti pot promite sa te fac sa te simti mai bine. Dar imi pasa si iti promit ca te voi asculta.

#2 scoala e cea mai mare problema a mea

   Inca de la o varsta frageda, copiii sunt obligati sa mearga la scoala. Ei bine, suntem obligati! Pentru ca ni s-a bagat pe gat ideea ca orice am face, fara diploma aceia nenorocita, nu vom reusi nimic in viata. Si nu, nu-i asa. Asta e o idee preconceputa, o limita o bariera. La fel cum e si scoala. Majoritatea tinerilor sunt limitati doar la notitele din caiet si nu mai deschid nicio carte. Asta datorita sistemului. Sunt promovati tocilarii, care isi pierd noptile tinandu-se strans e un caiet pentru ca ziua urmatoare sa-i arate profesorului cat de bine au invatat si cat de inferiori sunt cei care tergiverseaza un raspuns pentru ca il gandesc.
   Totodata, scoala sau conducerea ei, mai bine zis, creeaza si ea limite. Reguli stricte la care suntem supusi. Pe care trebuie sa le respectam. Sau, ma rog, pe care incercam sa le respectam . Uniformele, de exemplu, ingradesc libertatea de exprimare. Iar cei ce indraznesc sa nu poarte tinuta corespunzatoare sunt pedepsiti sau priviti asemenea delicventilor. Pentru ca desigur, dorinta ta de a nu purta uniforma scolara arata clar ca iti traumatizezi vecinii sau ca ai omorat un om, sau ca iti petreci timpul prin deferite locuri nepotrivite varstei si statutului tau, facand cine stie ce, evitand cu mare atentie temele pentru scoala. Foarte rar gasim profesori care sa ne inteleaga si sa ne aprecieze la justa noastra valoare.
   E foarte trist cum, unii adolescenti, urasc scoala pentru ca e locul in care nu se pot integra, unde se simt respinsi si ignorati, neintelesi. Da , pentru ca asta face scoala din cei slabi de inger. Nu institutia, in sine, ci profesorii care ii jignesc si ii fac sa se simta in felul in care simt. Nu e corect fata de cei cu potential, cei care pot sa faca ceva, dar nu au voie, pentru ca regulile sunt prea stricte, iar pedepsele prea dure.
   Din punctul meu de vedere, scoala ar trebui sa fie locul in care te simti apreciat pentru ca meriti asta, locul in care sa te exprimi liber asteptand critici constructive, nu demoralizatoare, unde sa iti faci prieteni care sa fie langa tine. A doua ta casa.
   Dar nu e asa, din contra, cei care incearca sa faca din scoala ceva interesant, incalcand cateva reguli, sunt pedepsiti prin note proaste care ameninta sa le strice viitorul. Oh, da. Geniala idee. Sa distrugi un tanar geniu care ar putea sa faca ceva. Cum de nu s-a gandit nimeni la asta? De fapt, s-au gandit, pentru ca actiunea se repeta an de an, de ani de zile.
   Nimeni nu te va aprecia pentru ceea ce poti tu sa faci atata timp cat nu esti unul dintre ceilalti, cei perfecti in ochii lor, cei care nu dorm ca sa isi mentina statutul. Trist. 

#1

  Azi am inceput sa ma gandesc la cum ma simt. Am incercat sa imi pun ordine in ganduri. Uneori, toti vream asta, nu? Ordine. Ceva ce vrem sa obtinem din haos, sau din nimic. Azi m-am simtit atat de batrana. De fapt, am inceput acum ceva timp sa ma simt batrana. E putintel ciudat, ca sunt prea tanara sa ma simt in felul asta. Poate e doar oboseala, mi-am zis. Nu stiu.

  M-am simtit si foarte ocupata si foarte plictisita de tot ceea ce se intampla in jur. Cred ca scoala m-a indoctrinat cu plictiseala si nefericire si ideea ca nu o sa fiu niciodata suficient de buna ca sa primesc ceva in viata. Scoala face asta. Sau cel putin scoala romaneasca. Ca doar e normal sa stai 10 ani in scoala (pentru ca invatamantul e obligatoriu si gratuit, bineinteles)doar ca sa te prefaci ca placi anumite persoane, sa fii jignit de profesori, sa cresti, efectiv, cu ideea ca nu esti bun de nimic si totusi sa speri ca vei ajunge cineva.

  Ca bine zicea Bacovia, asta: "Liceu, -cimitir\ Al tineretii mele!". Stia el ce stia. Si totusi, este un poet studiat in liceu. Ironie? Eu asta cred. 
  Poate ca sunt prea nervoasa pe sistemul nostru scolar, de aceea ma incearca si atatea sentimente contradictorii, dar asta e principal meu "of" si ma descarc aici.