#6 *poveste batrana*

     Adevarul e ca nu ma mai simt importanta de mult timp . Hah... De parca m-as fi simtit vreodata.

     Ce prostie!

     Nu mai simt nimic. Nu mai stiu cum e sa simti ceva. Doar tristete. Da, tristetea a venit si a gasit locuinta stabila in sufletul meu. De atunci, fericirea a fost doar musafir, nu foarte des, ce-i drept. Nu-i deloc dragut sa simti ca nimanui nu-i pasa. Sa simti ca nu ai ce cauta in universul tau. Propriul tau univers. Sa te simti goala si simpla.

     Incompleta.

     Nedorita. 

     Urata. 

     Distrusa. 

     Nebuna. 

     O intrusa. 

     O impostoare. 

     O emblema a nefericirii intr-o viata ce trebuia sa fie roz. Trebuia! Mi-am impus sa am o viata frumoasa. Si nu a fost asa. Si nu e asa. Am ajuns in punctul in care sunt pe cale sa ma internez la nebuni de bunavoie. Chiar asa. Unde sunteti voi, prieteni, care ati promis ca o sa ramaneti oricat de greu va fi ? Ca o sa va asezati langa mine daca o sa cad ? Mda... Poate v-au expirat promisiunile si ati fost prea ocupati inlocuindu-ma ca sa fa faceti timp sa le refaceti. Unde esti tu, familie perfecta, in bratele careia sa ma refugiez in caz ca lucrurile merg prost ? Unde sunteti cand am nevoie ? Unde sunt toti cei care mi-au promis eternitatea si au plecat cu cate o bucatica din inima mea ? Unde ? Unde ati putut fugi ? Si ce a mai ramas ? Oh, mai nimic. Nimic important. E doar sufletul meu sfasiat care urla de durere. Dupa ajutor. Oh, si a tipat. Oh, si cat a mai tipat. Si nimeni nu a venit. Nimeni. Am fost singura, de la un capat la altul al povestii. Fiinta nebuna, nimic mai mult. Da. Si am primit personaje in povestea mea. Personaje pe care eram gata sa le fac principale. Personaje pe care le-am iubit cu tot ce eram. Zeci de personaje care s-au retras din poveste pentru ca au gasit alta mai buna. Da, si doar eu stiu cat de mult am dat ca sa ramana. Cate am acceptat. Cate as mai fi acceptat. Cate as mai fi facut. Si pentru ce ? Pentru cine ? Pentru niste persoane care m-ar fi dat la orice colt pentru doua tigari. Se pare ca atat merit eu in ochii unora... Persoane pentru care mi-am calcat orgoliul in picioare si am plans pentru ele si am scris despre ele si le-am rugat cu inima in maini, oferind-o drept ofranda, sa stea cu mine. Pentru ca le-am iubit. Pentru ca nu imi vedeam viata fara ele. Pentru ca si ele sa plece. Pentru a ramane singura. 

     Singura. 

     Mereu am ramas singura. Mereu am fost lasata. Abandonata. De persoanele pe care le-am iubit cel mai mult. De persoanele pentru care as fi murit. Si nu doar o data. De nenumarate ori. Am pierdut numaratoarea. La fel cum am pierdut si persoanele.

Acum ca ti-am spus toate astea , mai vrei sa ma convingi ca nu ma minti si tu ?